O adevarata aventura sa traiesti in Bucuresti

Nu sunt din Bucuresti.  Am venit aici acum trei ani fara sa cunosc pe nimeni (in iulie tocmai s-au implinit trei ani).  M-am cazat pentru cateva saptamani la o cunostinta de-ale unei vecine de acasa, din orasul natal.  Nu o cunosteam pe fata respectiva, sa-i spunem A de aici incolo.  Ca sa ne recunoastem la Gara de Nord ne-am dat repere cromatice si vestimentare :).  Ii sunt recunoscatoare lui A si pe aceasta cale ii multumesc public pentru gestul pe care l-a facut.

In primele doua - trei saptamani mi-am gasit de lucru, dar cu salariul castigat atunci nu-mi permiteam luxul de a inchiria o garsoniera.  Asa se face ca am mai ramas cazata in holul garsonierei lui A pentru inca cateva alte saptamani.  Intr-un final a trebuit sa plec.  Si din acel moment au inceput perindarile.  M-am mutat in Bucuresti de peste 10 ori.  Am stat in gazda, in chirie, la prieteni, la cunostinte.  Am locuit in Teiul Doamnei (in trei locuri diferite), Doamna Ghica, Floreasca, Obor, Pantelimon, Vitan, Drumul Taberei, Timpuri Noi si toate acestea intr-un rastimp de doi ani.  Uneori stateam cate o saptamana intr-un loc, dupa care ma mutam din nou, nu pentru ca vroiam ci pentru ca eram nevoita.  Momentul de glorie al mutarilor mele a fost atunci cand intr-o zi pe la ora 17,00 am fost sunata de catre proprietara casei unde stateam si mi s-a comunicat ca trebuie sa parasim casa pana la ora 19,00 (atat eu cat si ea).  Asa se face ca in 2005, intr-o noapte  ploioasa si friguroasa de februarie  eu eram cu toate hainele impachetate sau mai bine spus aruncate in saci de plastic pe o strada in Floreasca.

Nu incerc sa obtin simpatia nimanui.  Momentul de criza a fost atunci si le multumesc din suflet celor care au fost alaturi de mine.  Scriu toate aceastea pentru ca aseara am discutat cu o prietena si-mi spunea ca are probleme cu proprietarul apartamentului in care sta acum si ca ideea de a depinde de alte persoane (probabil necunoscute) o deranjeaza pur si simplu.  Imi mai spunea ca se gandea la mine si la situatia mea, la faptul ca eu m-am descurcat singura si ca uneori ma dadea drept exemplu in cercul ei de apropiati.  Sincera sa fiu, singura nu am fost si recunosc ca daca nu m-ar fi ajutat oameni aproape necunoscuti nu as fi reusit sa o scot la capat.  Probabil ca meritul meu la momentul respectiv a fost acela de a ma apropia de persoane care au fost de incredere si care nu mi-au inselat asteptarile.

Momentan stau cu chirie.  De aproape un an, calvarul mutarilor si al perindarilor prin Bucuresti s-a incheiat.  Prietena mea nu e singura in aceasta situatie.  Am scris acest post pentru toti cei care se confrunta cu o astfel de problema.  Din pacate, la modul in care evolueaza piata imobiliara, sunt convinsa ca situatia prietenei mele nu va ramane una singulara. 

Ideea este ca pentru fiecare dintre noi exista momente mai grele in care suntem realmente pusi la incercare.  Pentru le face fata, trebuie sa fim optimisti, sa dam dovada de tarie si sa privim cu incredere in viitor.